Discurs "Veghetori" - Virgil Mocanu
Dincolo de tinereţea biologică, cele două artiste au tot ce însemnă tinereţe spirituală, au o gândire liberă, au o perspectivă pe care nici nu-şi imagineză că nu o pot îndeplini. Au un proiect, proiect de atelier şi au în spate o şcolarizare de bună calitate care le permite să stăpânescă elementele de morfologie şi de sintaxă şi in acelaşi timp să gândească imaginea într-un context ceva mai larg.
Artistele vin cu două lucruri extrem de interesante. Vin în primul rând cu un program clar exprimat vizual şi în acelaşi timp prin câte un text adjutativ, ceea ce deja ne oferă un punct de sprijin pentru a le clasifica, după clasificările noastre vulnerabile, bineînţeles, dar care sunt necesare ca să ştim cu cine avem de-a face. In al doilea rând vin cu un sentiment care reiese din textul scris (reflex al psihologiei) al prieteniei, al gândirii de echipă, al solidarităţii dacă vreţi şi nu numai de breaslă, ci umană în general.
Temperamente diferite, dar le reuneşte un spirit ludic, o anumită voioşie, ştiu să se bucure in faţa fenomenelor vieţii şi în acelaşi timp sunt nişte observatoare foarte acute, de care până la un anumit punct îmi este teamă. De ce spun acest lucru ? Pentru că arta lor aparţine ca tip de expresie mare, bineînţeles cu nuanţele care se impun de fiecare dată, spaţiului suprarealist. Acesta ar fi încă un element care mie îmi dă certitudinea evoluţiilor lor. Toţi facem un pariu atunci când prezentăm un artist, când încercăm să-i schiţăm un portret. Ele aparţin acestui curent suprarealist însă nu aşa cum a fost gândit el neapărat în 1924 când a debutat cu manifestul şi scandalul de rigoare. (promotorul lui fiind Andre Breton)
La Maia Martin se întâmplă nişte lucruri ca în suprarelismul acela frumos al anilor ’30 când se despărţiseră de toate protestele, de toate scandalurile şi câţiva artişti mari începeau să construiască o lume de hectoplasme, de umbre ale realităţii, ale oamenilor care plutesc ca într-un fel de balet stilizat de cineva şi încearcă să plaseze elementul acesta uman prelucrat într-o atmosferă onirică. Aici cred că intervine şi o anumită latură literară foarte pronunţată, o anumită literatură care-i place, pe care a citit-o şi care i-a influenţat puternic pshicul şi acel tip de libertate dacă vreţi pe care l-a avut Paul Klee. Acesta a tras o traiectorie foarte precisă şi adâncă în arta modernă. În arta ei găsim ceva din bucuria artei lui Paul Klee. El a fost numit de altfel „primitivul artei moderne”. În arta neolitică omul era schiţat dintr-un pătrat peste care era pus un alt pătrat sau un cerc reprezentând mâinile , iar mâinile erau reprezentate prin nişte linii simple. Aceasta reprezentare avea şi o funcţie magică. O funcţie magică se desprinde şi din arta Maiei Martin, o funcţie care ne vizează şi pe noi, care ne spune despre lumea înconjurătoare. Nu o face cu crispare, ci cu bucurie, cu o oarecare detaşare. Artista foloseşte distilarea tonală pentru a scoate în relief caligrafia. E o caligrafie care ne apropie cumva de exprimarea extrem-orientală, de scrierea cufică de exemplu şi de alte tipuri în care ideograma devine pictogramă şi pe urmă îşi regăseşte originea şi se întoarce iarăşi la ideogramă.
Eugenio d’Ors spunea într-un eseu că în momentele de răscruce ale picturii, artiştii încep prin a picta lucruri, apoi sentimente şi la urmă de tot pictează idei.
Virgil Mocanu, critic de artă
prezentare ţinută cu ocazia vernisajului la expoziţia „Veghetori”, decembrie 2005
Artistele vin cu două lucruri extrem de interesante. Vin în primul rând cu un program clar exprimat vizual şi în acelaşi timp prin câte un text adjutativ, ceea ce deja ne oferă un punct de sprijin pentru a le clasifica, după clasificările noastre vulnerabile, bineînţeles, dar care sunt necesare ca să ştim cu cine avem de-a face. In al doilea rând vin cu un sentiment care reiese din textul scris (reflex al psihologiei) al prieteniei, al gândirii de echipă, al solidarităţii dacă vreţi şi nu numai de breaslă, ci umană în general.
Temperamente diferite, dar le reuneşte un spirit ludic, o anumită voioşie, ştiu să se bucure in faţa fenomenelor vieţii şi în acelaşi timp sunt nişte observatoare foarte acute, de care până la un anumit punct îmi este teamă. De ce spun acest lucru ? Pentru că arta lor aparţine ca tip de expresie mare, bineînţeles cu nuanţele care se impun de fiecare dată, spaţiului suprarealist. Acesta ar fi încă un element care mie îmi dă certitudinea evoluţiilor lor. Toţi facem un pariu atunci când prezentăm un artist, când încercăm să-i schiţăm un portret. Ele aparţin acestui curent suprarealist însă nu aşa cum a fost gândit el neapărat în 1924 când a debutat cu manifestul şi scandalul de rigoare. (promotorul lui fiind Andre Breton)
La Maia Martin se întâmplă nişte lucruri ca în suprarelismul acela frumos al anilor ’30 când se despărţiseră de toate protestele, de toate scandalurile şi câţiva artişti mari începeau să construiască o lume de hectoplasme, de umbre ale realităţii, ale oamenilor care plutesc ca într-un fel de balet stilizat de cineva şi încearcă să plaseze elementul acesta uman prelucrat într-o atmosferă onirică. Aici cred că intervine şi o anumită latură literară foarte pronunţată, o anumită literatură care-i place, pe care a citit-o şi care i-a influenţat puternic pshicul şi acel tip de libertate dacă vreţi pe care l-a avut Paul Klee. Acesta a tras o traiectorie foarte precisă şi adâncă în arta modernă. În arta ei găsim ceva din bucuria artei lui Paul Klee. El a fost numit de altfel „primitivul artei moderne”. În arta neolitică omul era schiţat dintr-un pătrat peste care era pus un alt pătrat sau un cerc reprezentând mâinile , iar mâinile erau reprezentate prin nişte linii simple. Aceasta reprezentare avea şi o funcţie magică. O funcţie magică se desprinde şi din arta Maiei Martin, o funcţie care ne vizează şi pe noi, care ne spune despre lumea înconjurătoare. Nu o face cu crispare, ci cu bucurie, cu o oarecare detaşare. Artista foloseşte distilarea tonală pentru a scoate în relief caligrafia. E o caligrafie care ne apropie cumva de exprimarea extrem-orientală, de scrierea cufică de exemplu şi de alte tipuri în care ideograma devine pictogramă şi pe urmă îşi regăseşte originea şi se întoarce iarăşi la ideogramă.
Eugenio d’Ors spunea într-un eseu că în momentele de răscruce ale picturii, artiştii încep prin a picta lucruri, apoi sentimente şi la urmă de tot pictează idei.
Virgil Mocanu, critic de artă
prezentare ţinută cu ocazia vernisajului la expoziţia „Veghetori”, decembrie 2005